Vă mulţumim!

Grija domniilor voastre pentru noi, odraslele ţării, ne flatează. Pentru nenumăratele drepturi respectate, mulţumim!
Apreciem faptul că vă gândiţi la noi şi ne încropiţi regulamente aberante, fără să ştiţi exact cu ce se mănâncă treaba asta cu învăţământul. Bineînţeles, sunt conştientă că această afirmaţie este de o nesimţire crasă, dar mi-o asum, spre deosebire de, ei bine… Alţii. De asemenea, respectul pentru noi, părinţii şi profesorii noştri este atât de profund, încât nici nu mai ajungem să îl vedem.
Apreciem faptul că v-aţi gândit, de exemplu, la cazurile de violenţă în şcoli. Aveţi un plan minunat pentru a face această problemă să dispară, să o faceţi invizibilă sau bifată pe o listă cu lucruri ce trebuie rezolvate, dar nu v-aţi gândit să o priviţi din mai multe perspective şi să concepeţi o metodă care chiar să funcţioneze. Problemele de perspectivă continuă pe mai multe planuri: siguranţa elevilor, discriminare, abuz fizic, verbal şi psihologic, contestarea notelor, sprijin financiar, amenzi, activităţi extraşcolare, libertatea de exprimare etc.
Vă mulţumim că vă pasă de dascălii noştri! Vă mulţumim pentru că ne faceţi viaţa mai uşoară! Vă mulţumim pentru că voi ştiţi ce este mai bine pentru noi!
Vă mulţumim pentru că vreţi să ne aduceţi la un nivel european! Vă mulţumim pentru forma utopică pe care o oferiţi acestui sistem de învăţământ şi pentru fondul jalnic de care ne izbim noi zi de zi!
Mulţumim şi vouă, celor care aţi trecut prin şcoala aceasta a noastră, a tuturor, dar aţi rămas blocaţi în nişte vremuri demult apuse şi vă daţi cu părerea despre nişte lucruri pe care le interpretaţi greşit, fără să ascultaţi şi părerea noastră, celor vizaţi direct. Ne înclinăm în faţa nivelului superior de educaţie pe care l-aţi dobândit în anii petrecuţi în cadrul acestui sistem pe care l-aţi slăvit – fără să vă puneţi măcar câteva întrebări simple – şi care vă dă liber la exprimare să ne faceţi proşti, boi, nesimţiţi, lipsiţi de respect, alcoolici, drogaţi, înfumuraţi, idioţi. În schimb, exprimarea noastră nu este manifestată în niciun fel pentru că, dacă ar fi să citez un personaj contemporan cu privire la noul regulament şcolar şi la nemulţumirile expuse de către elevi: „democraţia şi libertatea are şi ea nişte limite”. Este clar, libertatea care au limite nu se mai numeşte libertate. E altceva, poartă o denumire pe care noi nu avem de unde să o ştim, pentru că suntem copii şi noi nu ştim nimic suntem prea proşti, dar ştim să avem pretenţii. Vă scapă totuşi un mic detaliu, stimabili îndoctrinaţi: proştii, boii, infumuraţii, alcoolicii sunt copiii voştri. Copilul este dat la şcoala la 7 ani, cei de acasă fiind foarte importanţi. Şcoala nu face educaţie.
Vă mulţumim pentru atitudinea cu care ne răspundeţi în momentul în care tragem niscaiva semnale de alarmă: noi suntem de vină că lucrurile merg prost. Să zicem merci… Merci!
Vă mulţumim că ne-aţi confirmat încă o dată că pentru a exista, trebuie să îţi pleci capul. Şi nu a plecăciune, ci a supunere.
 

Uite ce am facut!

Mami, uite! Mi-am bagat capul intr-un bol cu pestisori, ca sa nu mai cresc. La televizor spunea ca numai cei mici reusesc sa se strecoare peste tot, asa ca i-am spus pestisorului-sef ca imi voi scoate capul de acolo cand voi creste mare. Dar asta nu se poate, pentru ca nu voi mai fi mica si ma voi bloca. Asa ca nu imi voi mai scoate capul niciodata, ca sa raman mica mereu, si sa il pacalesc pe pestisor ca daca vreau, pot sa imi scot capul. Dar nu o voi face. Intelegi, mami? Nu o sa mai cresc mare niciodataaaaa!

In cele din urma…

Atunci cand avem emotii, ne simtim pulsul in articulatii.

Atunci cand iubim, ne simtim pulsul in stomac.

Atunci cand ne este frica, ne simtim pulsul in tample.

Atunci cand suntem obositi, ne simtim pulsul in urechi.

Atunci cand suntem entuziasmati, ne simtim pulsul in buze.

Atunci cand suntem tristi, ne simtim pulsul in gat.

Atunci cand suntem noi, ne simtim pulsul in inima.

Atunci cand sunt cu tine, devin tu si imi simt pulsul in afara corpului. Imi lipesc urechea de pieptul tau si imi dau seama ca suntem la fel. As putea, de altfel, si sa mor, ca nu as simti nimic.

Am mintit. Mi-e frica de moarte, pentru ca moarte inseamna fara tine, iar pulsul meu ar umbla de nebun, fara de stapan, golit de toate, asa, ca ingerasii si nu l-ar mai simti nicio parte din noi, niciodata.

Numai l-ar visa.

Momentul

Opriti-ma din prajiturit, voi, zeitati ale burticilor de sezon! Si prin prajiturit, zau ca nu ma refer la fabricarea lor…

Ma viziteaza zilnic spiridusi din taramul glucozelor rebele, care dau petreceri nebune in lipsa poftei mele de mancare. Sa fie oare timpul scurs de-an droanga un motiv de tristete? Dar ce, e neaparat sa fii trist ca sa prajituresti? In fond, ce mai conteaza? Oricum, linsul degetelor reprezinta de fiecare data o nemaipomenita bucurie.

Imi place budinca cu vanilie. Mult. O servesc adesea direct din ceaunul de mamaliga, pentru ca atunci cand napadesc poftele, sunt atat de lipsita de aparare, incat ma incred in forta nimicitoare a oalelor din bucatarie. Dar pentru a fi eficiente, trebuie mai intai sa fie golite.

Oh, nu ma intelegeti gresit! Am fost pradata intru totul! Am ramas fara resurse, cu un singur plic de budinca. Sunt slaba, da! Hei, voi, papilelor gustative! A venit momentul! Haideti, pedepsiti-ma!